Despre cancer ...in alb și negru

Paradoxal cererile de a pune o poză de profil în alb -negru pentru a ajuta o persoana suferindă sau pentru a susține lupta celor ce au cancer au trezit în mine sentimente contradictorii.
Vreau să vă spun o poveste adevărată.Începe de la fotografia , utopic alb -negru cu Mama și Sofia, de acum un an.Din păcate ultima fotografie de la deschiderea anului școlar trecut .Ultima de care se poate bucura Sofi, în calitate de nepoată de bunica ei.La modul real, palpabil.Nu va mai avea fotografii cu Bubu din prima zi de școală decât din clasa pregătitoare.Pentru că la 5 săptămâni după ce școala a început Bubu a murit.Pe 22 octombrie 2016.
Nu este un mod de a stopa campania alb-negru , nu am eu puterea.Este un mod de a vă traduce viața așa cum este ea, la modul trăit, nu povestit.E o poveste reală despre cum vezi Moartea cu ochii și despre cum Mama ta nu vrea să moară decât cu tine de mână deși te știa foarte bine și știa cât de slabă ești!Și totuși...
Totul începe în final de 2012 cu un diagnostic urât, cancer mamar ductal și lobular, grad IV.Mastectomie , radio și chimioterapie numai prin particulari, lupte și plâns.Mult plâns.Durere , suferință și speranță.Până în ultima secundă.Îmi spunea cu câteva zile înainte să se ducă:"Sunt eu , Mamă naivă,nu sunt eu de moarte, uite nu am slăbit ca alții, nu am nasul acvilin!"Și știu că a sperat până când ultima suflare i-a scăpat corpul de suferința acerbă.A trecut aproape 1 an.Degeaba!Tot nu realizez, tot cred că o voi găsi acasă.Anul trecut pe vremea asta când am început școala am întârziat și le-am găsit în curte, pe Mami și Sofi.Mami , ca de obicei m-a certat că stau prea mult timp la școală și mie mi-a rămas întipărită imaginea cu ele în curte.I-am zis în glumă "pisica cu 9 vieți" și Ea:"Nu sunt , Mamă!Nu mai e mult!"Și a intrat în casă pentru a se întinde, o obosea foarte rău soarele ,aerul de afară, nu se putea odihni decât cu somnifere foarte puternice și nu mai avea comandă în mâini.Parestezii aproape totale.Când Dumnezeu i-a luat mâinile a început prigoana.Ăsta e cancerul.Durerea de a-ți vedea Mama care imploră și își cere mâinile înapoi ca să poată să facă treabă.Jumătate de an a durat jelitul mâinilor.Comenzile refuzau să prindă viață.Ea care muta munții din loc, Ea, care făcea ce alții nici nu visau.Da, Ea.Ăsta e cancerul.O boală urâtă care ia de lângă noi iubirea și o mută în cer.Cât mi-e dat să trăiesc nu am puterea să înțeleg de ce totul s-a petrecut atât de repede, de ce la numai 57 de ani a plecat de lângă noi.De ce când aveam atât de multă nevoie de ea s-a mutat la îngeri?Știu că viața pământeană este limitată și că avem fiecare un rost, o menire pe acest pământ.Nu o să uit niciodată ultimele două zile, de agonie, suflul acela de suferință, "au, au"continuu, un zbierăt și o chemare în același timp.Nu am avut foarte mult timp curajul să deschid telefonul ei.Dar, săptămânile trecute am făcut-o.Aveam nevoie d eun număr de telefon.Intru în mesaje și găsesc următorul mesaj transmis unei foste colege de serviciu, mesaj trimis cu o săptămână înainte de Moarte:"Sunt mai bine, încep să îmi revin, Dumnezeu e mare, nu vreau să îi las pe ai mei!Alina va rămâne cu mult prea multe treburi.Nu pot să o las.Sofi e mult prea mică.Are nevoie de mine.Cu toții au nevoie de mine.Și totuși dacă se întâmplă...?"Puncte de suspensie și în memoria mea.Da, s-a întâmplat, a trecut aproape 1 an și degeaba.Fix degeaba.Zice lumea că o să fie bine cu timpul.Că se va așterne uitarea.Nu, nu se așterne nimic.Nici uitarea, nici nimic absolut.Nimeni și nimic nu mi-o va aduce înapoi.Voi trăi numai cu gândul acesta , că  a plecat mult prea devreme.Că mai avea multe de făcut pe aici.Suflet greu încercat de boli și la tinerețe, a cerut de la Divinitate la prima tură de cancere, la 25 de ani să mă vadă mare, să mă vadă mireasă.Și a mai primit 30 de ani.Da, m-a văzut mare și gata!Contractul cu Divinitatea s-a terminat.A murit repede.A zăcut două zile .Nu a implorat, nu a plâns.Doar în ultimul ceas o lacrimă i-a căzut în colțul ochilor.Pentru ce mai avea de trăit.Pentru tot ce ar mai fi putut să fie.O lacrimă și un țipăt mi-a luat-o de aici.A dus-o catre Nemurire pe Mamica mea dragă, dupa  4 ani de cancere.Ăsta e cancerul,durere și plâns , nu poze în alb-negru.
Cancerul e finalul imprevizibil grăbit...Lasă în urmă dâre, dâre....urme, tranșee...nu le mai umple nimeni cu nimic.
Cancerul e ceară topită pe suflete de copii , soți și nepoți rămași pe aici cu Dorul.
Cancerul e puterea de a alege crucea pentru mormântul Mamei de a o îmbrăca după ce s-a prăpădit ca pe un copil neputincios.De a vorbi cu ea deși știi foarte bine că-i în neființă.
Cancerul e puterea de a o privi în sicriu , de a o proteja la slujba de înmormântare de lumea curioasă.Cancerul e Moarte și atât.
Aș putea să fiu mult mai dură , dar mă opresc aici.Fără foto-alb negru, cancerul nu se va opri de la ele!