Oala cu presiune

E remarcabil pentru o ţară că în condiţiile de trai ostile de acum ...mai funcţionează.Şi nu spun asta aşa să fie ci foarte avizat.La şcoala treaba merge , predăm zi de zi, elevii primesc informaţiile necesare pentru a avansa în cariera de elev.În sănătate treaba merge şi trebuie să recunosc cu mâna pe inimă(în urma spitalizării recente pe care am trăit-o alături de fetiţa mea) că destul de bine.Am fost internată la secţia de Pediatrie a Spitalului Judeţean Târgovişte şi nu am ce reproşa personalului.Lumea în care trăm şi-a pierdut valorile.Nimic valoros nu mai este răsplătit.Trăim într-o oală cu presiune.Suntem presaţi să trăim vremurile astea crunte când pentru munca prestată primim salarii mizere cu care trebuie să ne descurcăm!Nu înţeleg cum treburile funcţionează încă, cum profesorii, învăţătorii mai vin la şcoală...cum asistentele şi doctorii mai intră în spitale.Compar deloc ironic şcoala cu spitalul pentru că într-o şcoală copilul e vindecat la fel ca şi-n spital!Fără evoluţie intelectuală omul ar fi zero!De ce să nu profităm de oamenii ăştia conştiincioşi care vin la muncă pe bani puţini!O ţară ca a noastră se duce încet, încet...Oamenii conştiincioşi se vor transforma în stane de piatră şi atunci nu va ma fi nimic.
Vorbeam de curând cu o bună prietenă din Bucureşti, profesoară la un colegiu mare ...care a luat 600 lei salariu şi care trebuie să trăiască în capitală cu banii ăştia!Suntem acuzaţi gratuit că de ce stăm pe bănuţii ăştia la catedră, de ce nu facem altceva?Oameni buni, prietena mea îmi spunea cu mâna pe inimă:Ali, îmi place ce fac...Da, ăsta e ghinionul nostru...Ne place ceea ce facem...profesionalismul primează şi materialul e undeva într-un fund de sală de spectacol aplaudând cu ultimele puteri.Pâlpâie banul în viaţa noastră.Pâlpâie şi în curând nu-l vom mai vedea nici măcar pâlpâind!E jenant pentru o ţară să-şi bată joc în halul acesta de cei care o duc mai departe...Sunt supărată şi pornită pentru că-mi vine în minte asistenta de la Pediatrie care trebuie în tura de noapte să facă faţă la cincizeci de copii!Inumam ...un om la cincizeci!Un om mare să se îngrijească de cincizeci de oameni mici...fiecare cu boala şi cu durerile lui...şi sunt copii...nu ştiu încă să-şi exprime durerea...şi mamele care-i însoţesc sunt de multe ori şi ele copii...si văitături peste văitături...şi asistenta de garda trebuie la şase ore să-i ia pe toţi la mână, iar dimineaţa când soarele timid îşi face apariţia pe primul geam trebuie să fie pe poziţie şi să însoţească doctorii la gardă...Încotro ne ducem?Unde sunt vremurile alea când eram copil şi pe holurile spitalului se auzeau râsetele, vorbele personalului?Acum personalul...lipseşte cu desăvârşire...lumea s-a dus in Italia, Spania,Anglia....sau Dumnezeu cu mila mai ştie unde pentru că pe 500 lei nu putea trăi în România!Şi cu ce să-i învinovăţim?Am rămas noi...cei care...mai rezistăm...mai...mai....ma.....ma....m...m...până când nu vom mai fi niciunul.....
Sunt optimistă de felul meu...dar mi-e şi mie jenă de optimismul meu!