Liniştea este cea mai inaccesibilă muzică....

Azi-noapte am ieşit pe stradă.Nu mai era nimeni.Numai vântul şi paşii lăsaţi de alţii ca mine în zăpadă.Zăpada gemea.Nu am înţeles ce se intâmplă!Cum poate zăpada să sufere?Nu, nu e posibil!Îmi îndrept paşii spre poartă.Aş intra în curte, dar ceva nu mă lasă.Aud ceva.Un fel de muzică.Nimeni nu trecea cu boxele date la maxim ,niciun zebzec cu mobilul în mână nu viola strada!De unde vine muzica asta?Luna mă privea şi-mi spunea că ar fi mai bine să merg la culcare.Sigur ar fi mult mai comod în patu-mi cald decât pe strada pustie!Dar nu, vreau să găsesc sursa muzicii...Câţiva paşi sparg noaptea!Sunt doi vecini care au petrecut mai mult la colţul străzii!Nu mă fac văzută.Aşa nu există riscul să audă şi ei muzica.Şi urmez firul invizibil.Mă agaţ ca un păianjen de o aţă şi trag....Am ajuns la streaşina casei.De aici voi auzi mai bine.Dar nu!Mă urc pe spinarea unui liliac care mă duce în lună.Şi ascult de aici.Acelaşi sunet...Noapte, linişte.De sus realizez că liniştea este cea mai inaccesibilă muzică, aşa că mă întorc în patu-mi cald cu muzica în urechi şi ascult.Până când dimineaţa îşi face loc prin draperie...E dimineaţă!Un soare îngheţat mă dă jos din pat.Îmi dă un şut în fund şi mă trimite în cotidian...